Delir.

Plouă pe marte, plouă în mine.
Sunt mut.
Sunt surd.
Cu ochii deschiși visez.
Ochii minciunesc. M-ai lovit – rămas-am neclintit.
Plouă. Fie rubine de sânge, fie. Cu un nod în gât mă scufund, mă simt ieftin.
Un mincinos – pe marte nu plouă!
Încerc să te țin departe, dar ești mai aproape.
Tu – frica, nesiguranța. Sub multe forme te arăți. Ești pustiu.
Pustietate plină.
Amețesc – plouă în mine.
Pe marte nu plouă,
Pustietatea mea doare.

…m-am trezit în întuneric, inima galopa ca un cal nebun, încercând să-mi sară din piept cu mișcări în gol. Ochii nu puteau să se deprindă cu realitatea, erau și ei confuzi de ceea ce se întâmpla. Priveau spre gol, dar deasupra se afla doar tavanul alb, care și acela părea nedeslușit. Unde mă aflu? Ce fac? Simțeam o amorțeală în mine și nu puteam să realizez că avusesem un coșmar, dar era ceva prea tangibil, prea real. Starea de oboseală nu-mi permitea să mă mișc, era greu și asta să fac, dorința pierise demult, și starea mea emoțională se cufunda din ce în ce mai mult în adâncuri, acolo unde poate doar cu o căldare ai putea ajunge, dar nu are cine, iar tu pur și simplu nu ești în stare să arunci acea căldare. Pentru tine e întuneric și confuz, de parcă ai merge printr-o pădure, și te-ai confunda din ce în ce mai mult în ea. Și-ți pare că nu mai există cale de întoarcere, îți pare că te-ai pierdut complet și ești de negăsit. Îți pare că ai dispărut, și parcă ai dori să reapari, ai dori să scapi din acel puzzle, dar nimic… Întunericul te-a înghițit, te-a legat de el și parcă nu mai este cale de întoarcere. Nu mai este cale de întoarcere, viața parcă te-a prins în a ei pânză, și ești acolo, fără cale de scăpare… e strașnic. Vrei doar să plângi, dar și ăsta e un lux, nu mereu poți să-ți dai frâu emoțiilor, ești slab. Nimic nu mai are sens.

 

Presiunea în piept arde,
iar culorile nopții
se îngână
cu pulsația vântului.

Noaptea – în mrejele stelelor,
vântul emană culori
în bătăile surescitate
ale visului.       

Vinul roșu completează
atmosfera posesivă,
iar privirile spre cer,
fac ca totul să pară
posibil.              

Prin maniera noastră
de a fi, dorințele
arătându-ne dependenți.
Suntem ca niște păsări,
care râvnesc
spre alte vieți.

Dar precum, răsăritul
e inevitabil,
ne vom trezi din
reverie.
Dimineața devenind –
punct de nebunie.

Savurând melodia pianului solitar,

Mă rotesc cu tine-n cercuri.

Nu mai sunt ca altă dată,

Mă încâlcesc în propriile versuri.

Te privesc, și încerc să-ți spun,

Că-mi iau zborul meu, din nou..

E ca un vals, zburdalnic, cred eu,

Dar mai bine singură, decât în doi.

M-ai încuiat, crezând că mă poți ține

Captivă-n a ta privire..

Însă, nu-ți sunt proprietate,

Nici casă nu-ți pot fi…

Poate iubirea ta a arătat ca toate,

Un tumultuos negru-n lunile ce vin.

Iar eu, ca o pasăre în zbor,

M-am abătut de la ai mei poli.

Dragă, îmi întind din nou pânzele,

Și mă întorc la înălțimi,

Mă pot învârti în cercuri,

Într-un dans, mereu divin.

Nu cred să înțelegi, nici nu aștept,

Libertatea mea-i pe veci,

Călăuzind diversele poteci,

Cu răsărituri și chiar apusuri reci…

Știai?…

Știai că mor?
Cu fiece secundă
Mă ofilesc
Pe din-afară.

Știai că fug?
Că fug după timp,
Dar nu-l pot prinde.

Știai că fuga și timpul..
Știai că sunt dușmani,
Doar nu-i poți prinde..

Dar poate tu,
Tu,
Mă vei opri pe-o clipă..
Și poate vor încetini.
Știai?
De ce întreb?
Singură nu știu…

E 15 ianuarie, seara, gândurile mele zboară printre picăturile de ploaie.
Dragule, ele mă duc departe.
Printre râsete și zâmbete, plimbări nocturne, până la ivirea zorilor, pe care le vom întâlni acolo unde inimele o să ne ducă, sau picioarele, sau cum acolo se mai spune.
Pentru că în suflet e soare, și pentru că viața e frumoasă.
Și pentru că vreau să zbor, să călătoresc, să văd noi începuturi, dar mereu cu același soare în suflet, chiar dacă afară e frig.
Deoarece nimeni nu poate să ne interzică să visăm, deoarece asta ne face ceea ce suntem.
Pentru că noi ne dăm o definiție și asta importă. Cu adevărat importă.

– Nu te așteptam să vii..

Tăcerea era apăsătoare. Picăturile de ploaie loveau cu putere fereastra, de parcă erau frustrate. Se observa o lumină palidă care se răsfrângea din camera alăturată. Din cauza ei, ea, putea să observe licăririle din ochii lui. Mii de gânduri zburau prin cap, dar nu putea prinde nici unul, de parcă era absentă. Îl privea insistentă, dorea să vorbească, dar ce? Singură nu putea să înțeleagă. Avea doar sentimentul că-l dorește aproape, că dorește să se cuibărească în ale lui brațe. În brațele unui vechi necunoscut, deoarece asta era el în definitiv.. Și totuși, fiecare trăsătură îi amintea de ceea ce nu a fost să fie. Dorea să respire prin el și să simtă atingerile care îi produceau fiori  pe piele. Înghițea sec, părul îi cădea pe spate, buzele erau însetate, o amețeală îi cuprinse capul.

– Poate pleci? Îmi place să fiu singură între acești patru pereți… Ești doar o amintire, mai bine zis, o fantomă..iar fantomele n-au ce căuta aici.

Trecutul nu face parte din prezent, și toate zâmbetele au rămas acolo, pune-le într-o cutie și arde-le. Fă-le scrum și aruncă-le în aer. Cu un nou răsărit se va înțelege că nu-i atât de rău totul precum pare, iar dacă seara se începe totul din nou, parcurge aceleași instrucțiuni. Într-o zi, va fi mai bine, așa e legea lucrurilor.

Se spune..

O mini concluzie despre vară.

Vara e pe sfârșite, ne-a mai rămas doar câteva zile să le trecem în mapa trecutului. Cred că aș mai fuma o țigară și aș mânca o ciocolată. Dacă ați întreba dacă-s dependentă de aceste două lucruri, răspunsul meu ar fi: Nope, nu sunt.

N-am scris de o mulțime de timp nimic, și când zilele trecute un prieten m-a întrebat dacă mai scriu poezii, I was like: Em, nu. Am și uitat că am avut o tentativă pe data de 22 iunie, și nimeni nu a citit-o (ok, poate doar o prietenă).

Am așa o chestie vara asta, când vreau să spun ceva, îmi vine s-o spun în engleză, uneori și în vise vorbesc în engleză. :))
Și am ajuns la ideea că trebuie să citesc mai mult în engleză, și să încep să scriu în jurnal, și să zâmbesc mai mult, și multe altele. Aș face o listă, dar pentru ce? Viața e imprevizibilă. Precum mi-a spus fratele: ”Du-te și citește-ți cărțile în continuare.” Păi, asta și o să fac.

Multe se schimbă, nici noi nu rămânem cum eram. Poate așa e mai bine, hm?

Surpare.

Toarnă în pahar câteva picături,
Picături de sentimente,
Picături de dragoste pură
Ca să-mi înec tristețea.
Ce spun eu acolo?
Sentimentele de mult îs înecate
În tristețe,
Degrabă nu vedem răsăritul,
Pentru că sufletele-s șterse,
Îs inundate de lacrimi,
Iar ochii nu pot să vadă
Ceea ce a simțit inima odată.

Străzile-s punct de legătură.

Străzi de altă dată, străzi pe care am trecut, străzi ce ne așteaptă, străzi pe care noi le ținem minte și avem amintiri frumoase, că nu ele o să le aibă cu noi, doar dacă nu vom lăsa vreo amprentă, cine știe.

E atât de ciudat să mergi prin întuneric, și într-un moment dat să vezi cum soarele începe să-și reverse lumina izbindu-se de crengile copacilor solitari. Ochiului îi vor trebui câteva secunde să se deprindă cu această nouă stare a vremii. E straniu să mergi pe străzile astea, e ca o revelație, e ceva neobișnuit în suflul tău, în suflul timpului. E de parcă te-ai afla într-o altă dimensiune, dar singură nu știi în care anume. Iar tu pur și simplu mergi, încerci să deslușești zgomotele, clipele, e de parcă sufletul tău ar dori să evadeze, dar în același moment, pierdut de gânduri și speranțe, începi să cauți cu o nebună desăvârșire ceea ce te definește în aceste secunde de feerie. Doh, iar am pierdut esența timpului, e răsărit sau apus? Dezorientare totală.. Simt cum lumina îmi mângăie obrazul, pașii mă ghidează, sufletul meu de parcă m-a părăsit, sunt singură.

E apus sau răsărit? Nu pot să înțeleg.

Sunt străzi, pe care-am mers, pe care vom (mai) merge, singuri sau nu, întâlnind răsărituri, petrecând apusuri, și poate într-o zi vom merge de mână pe ele, dar asta va fi într-o zi.