…m-am trezit în întuneric, inima galopa ca un cal nebun, încercând să-mi sară din piept cu mișcări în gol. Ochii nu puteau să se deprindă cu realitatea, erau și ei confuzi de ceea ce se întâmpla. Priveau spre gol, dar deasupra se afla doar tavanul alb, care și acela părea nedeslușit. Unde mă aflu? Ce fac? Simțeam o amorțeală în mine și nu puteam să realizez că avusesem un coșmar, dar era ceva prea tangibil, prea real. Starea de oboseală nu-mi permitea să mă mișc, era greu și asta să fac, dorința pierise demult, și starea mea emoțională se cufunda din ce în ce mai mult în adâncuri, acolo unde poate doar cu o căldare ai putea ajunge, dar nu are cine, iar tu pur și simplu nu ești în stare să arunci acea căldare. Pentru tine e întuneric și confuz, de parcă ai merge printr-o pădure, și te-ai confunda din ce în ce mai mult în ea. Și-ți pare că nu mai există cale de întoarcere, îți pare că te-ai pierdut complet și ești de negăsit. Îți pare că ai dispărut, și parcă ai dori să reapari, ai dori să scapi din acel puzzle, dar nimic… Întunericul te-a înghițit, te-a legat de el și parcă nu mai este cale de întoarcere. Nu mai este cale de întoarcere, viața parcă te-a prins în a ei pânză, și ești acolo, fără cale de scăpare… e strașnic. Vrei doar să plângi, dar și ăsta e un lux, nu mereu poți să-ți dai frâu emoțiilor, ești slab. Nimic nu mai are sens.