Știai?…

Știai că mor?
Cu fiece secundă
Mă ofilesc
Pe din-afară.

Știai că fug?
Că fug după timp,
Dar nu-l pot prinde.

Știai că fuga și timpul..
Știai că sunt dușmani,
Doar nu-i poți prinde..

Dar poate tu,
Tu,
Mă vei opri pe-o clipă..
Și poate vor încetini.
Știai?
De ce întreb?
Singură nu știu…

E 15 ianuarie, seara, gândurile mele zboară printre picăturile de ploaie.
Dragule, ele mă duc departe.
Printre râsete și zâmbete, plimbări nocturne, până la ivirea zorilor, pe care le vom întâlni acolo unde inimele o să ne ducă, sau picioarele, sau cum acolo se mai spune.
Pentru că în suflet e soare, și pentru că viața e frumoasă.
Și pentru că vreau să zbor, să călătoresc, să văd noi începuturi, dar mereu cu același soare în suflet, chiar dacă afară e frig.
Deoarece nimeni nu poate să ne interzică să visăm, deoarece asta ne face ceea ce suntem.
Pentru că noi ne dăm o definiție și asta importă. Cu adevărat importă.

– Nu te așteptam să vii..

Tăcerea era apăsătoare. Picăturile de ploaie loveau cu putere fereastra, de parcă erau frustrate. Se observa o lumină palidă care se răsfrângea din camera alăturată. Din cauza ei, ea, putea să observe licăririle din ochii lui. Mii de gânduri zburau prin cap, dar nu putea prinde nici unul, de parcă era absentă. Îl privea insistentă, dorea să vorbească, dar ce? Singură nu putea să înțeleagă. Avea doar sentimentul că-l dorește aproape, că dorește să se cuibărească în ale lui brațe. În brațele unui vechi necunoscut, deoarece asta era el în definitiv.. Și totuși, fiecare trăsătură îi amintea de ceea ce nu a fost să fie. Dorea să respire prin el și să simtă atingerile care îi produceau fiori  pe piele. Înghițea sec, părul îi cădea pe spate, buzele erau însetate, o amețeală îi cuprinse capul.

– Poate pleci? Îmi place să fiu singură între acești patru pereți… Ești doar o amintire, mai bine zis, o fantomă..iar fantomele n-au ce căuta aici.

Trecutul nu face parte din prezent, și toate zâmbetele au rămas acolo, pune-le într-o cutie și arde-le. Fă-le scrum și aruncă-le în aer. Cu un nou răsărit se va înțelege că nu-i atât de rău totul precum pare, iar dacă seara se începe totul din nou, parcurge aceleași instrucțiuni. Într-o zi, va fi mai bine, așa e legea lucrurilor.

Se spune..

O mini concluzie despre vară.

Vara e pe sfârșite, ne-a mai rămas doar câteva zile să le trecem în mapa trecutului. Cred că aș mai fuma o țigară și aș mânca o ciocolată. Dacă ați întreba dacă-s dependentă de aceste două lucruri, răspunsul meu ar fi: Nope, nu sunt.

N-am scris de o mulțime de timp nimic, și când zilele trecute un prieten m-a întrebat dacă mai scriu poezii, I was like: Em, nu. Am și uitat că am avut o tentativă pe data de 22 iunie, și nimeni nu a citit-o (ok, poate doar o prietenă).

Am așa o chestie vara asta, când vreau să spun ceva, îmi vine s-o spun în engleză, uneori și în vise vorbesc în engleză. :))
Și am ajuns la ideea că trebuie să citesc mai mult în engleză, și să încep să scriu în jurnal, și să zâmbesc mai mult, și multe altele. Aș face o listă, dar pentru ce? Viața e imprevizibilă. Precum mi-a spus fratele: ”Du-te și citește-ți cărțile în continuare.” Păi, asta și o să fac.

Multe se schimbă, nici noi nu rămânem cum eram. Poate așa e mai bine, hm?

Surpare.

Toarnă în pahar câteva picături,
Picături de sentimente,
Picături de dragoste pură
Ca să-mi înec tristețea.
Ce spun eu acolo?
Sentimentele de mult îs înecate
În tristețe,
Degrabă nu vedem răsăritul,
Pentru că sufletele-s șterse,
Îs inundate de lacrimi,
Iar ochii nu pot să vadă
Ceea ce a simțit inima odată.

Străzile-s punct de legătură.

Străzi de altă dată, străzi pe care am trecut, străzi ce ne așteaptă, străzi pe care noi le ținem minte și avem amintiri frumoase, că nu ele o să le aibă cu noi, doar dacă nu vom lăsa vreo amprentă, cine știe.

E atât de ciudat să mergi prin întuneric, și într-un moment dat să vezi cum soarele începe să-și reverse lumina izbindu-se de crengile copacilor solitari. Ochiului îi vor trebui câteva secunde să se deprindă cu această nouă stare a vremii. E straniu să mergi pe străzile astea, e ca o revelație, e ceva neobișnuit în suflul tău, în suflul timpului. E de parcă te-ai afla într-o altă dimensiune, dar singură nu știi în care anume. Iar tu pur și simplu mergi, încerci să deslușești zgomotele, clipele, e de parcă sufletul tău ar dori să evadeze, dar în același moment, pierdut de gânduri și speranțe, începi să cauți cu o nebună desăvârșire ceea ce te definește în aceste secunde de feerie. Doh, iar am pierdut esența timpului, e răsărit sau apus? Dezorientare totală.. Simt cum lumina îmi mângăie obrazul, pașii mă ghidează, sufletul meu de parcă m-a părăsit, sunt singură.

E apus sau răsărit? Nu pot să înțeleg.

Sunt străzi, pe care-am mers, pe care vom (mai) merge, singuri sau nu, întâlnind răsărituri, petrecând apusuri, și poate într-o zi vom merge de mână pe ele, dar asta va fi într-o zi.

Joi seară (mai bine zis, miercuri noaptea).

”- Ce te face fericită?
L-am privit nedumerită, am dorit să-l întreb dacă glumește, dar am ezitat. Am pus privirea în pământ și am mers doi pași, m-am întors spre el:
– Ce mă face fericită? Bună întrebare, ce crezi că mă face fericită? Știi? Pentru că eu nu, nu știu. ”

”Ne-am urcat în copac, era fără frunze, vântul bătea ca un nebun. Era nebun, pentru că lui nu-i plac unele schimbări, dar cât s-ar opune, altcineva îl manevrează. Altcineva îi dictează, iar el își varsă durerea, încearcă să se rupă din lanț.
– Se spune că sunt schimbări.
– Multe ce se spun.. ”